„Cine e femeia din patul meu și de ce poartă hainele cumpărate de mine?”

Am coborât din microbuz la marginea satului cu două genți de rafie și o sacoșă de rafie plină cu ciocolată și cafea pentru neamuri. Aveam tălpile umflate după treizeci de ore pe drum.

Patru ani de zile am tras glet pe șantierele de lângă Frankfurt, de mi se cojise pielea de pe degete până la sânge. În timp ce alte femei își făceau unghiile, eu dormeam cu șase polonezi într-un container.

Totul a fost pentru casa aia. Părinții mei îmi lăsaseră trei mii de metri pătrați de livadă bătrână, iar eu și Vali am jurat că ridicăm acolo o vilă cum nu mai are nimeni în comună.

Trimiteam acasă lună de lună câte o mie opt sute de euro. Eu trăiam cu parizer ieftin la un euro și pâine toast, iar el îmi trimitea poze pe WhatsApp cu fundația, cu cărămida, cu acoperișul din tablă gri antracit.

În buzunarul de la piept, lipit de carne, aveam un plic cu șapte mii de euro, toți în bancnote de cincizeci. Erau banii pentru mobila de bucătărie pe care o văzusem la comandă în catalog.

N-am sunat. Am vrut să-i fac o surpriză, să intru pe poartă la șapte seara, să-i pun banii pe masă și să-i spun: „Gata, Vali. De luna viitoare nu mai plec, rămân acasă la mine”.

Dar când am cotit pe uliță, am văzut luminile aprinse la ambele etaje. Curtea era plină de mașini străine, iar din boxele scoase pe terasă bubuia muzica de se cutremurau geamurile termopan.

Mirosul de friptură arsă și fumul de cărbuni veneau valuri peste gardul din fier forjat. În fața garajului erau parcate trei BMW-uri vechi și mașina fratelui lui Vali.

Am lăsat gențile jos, lângă trotuar, cu inima bătându-mi direct în gâtlej. M-am gândit că poate e ziua vreunui verișor sau că bărbată-meu sărbătorea că am terminat de pus parchetul.

Când am împins poarta mică, n-a lătrat niciun câine. Ciobănescul pe care-l lăsasem eu în curte nu mai era, în locul lui era un cățel mic, alb, cu fundă roz, care scheuna lângă trepte.

---

Ușa de la intrare era larg deschisă. În holul mare, placat cu gresia cumpărată din banii mei trimiși de Paște, zăceau aruncate vreo zece perechi de adidași și sticle goale de bere.

Am pășit înăuntru fără să mă descalț de bocancii mei prăfuiți de șantier. Râsetele veneau din living, amestecate cu clinchet de pahare și fum gros de țigară mentolată.

În capul mesei mari din stejar stătea Vali. Era tuns proaspăt, bărbierit, îmbrăcat într-o cămașă neagră nouă, pe care nu i-o văzusem niciodată, cu ceasul de aur pe care i-l trimisesem eu de Crăciun.

Pe genunchiul lui drept stătea o femeie. O puștoaică de vreo douăzeci și cinci de ani, vopsită blond platinat, cu buzele umflate și sprâncenele desenate cu negru tuș.

Mi-a înghețat sângele în vine nu pentru că era o femeie pe genunchii lui, ci pentru ceea ce purta. Era îmbrăcată cu puloverul meu bej din lână merinos, cumpărat de mine din Germania.

La gât îi sclipea lănțișorul cu cruciuliță pe care mi-l dăruise bunica mea înainte să moară. Lănțișorul pe care eu îl lăsasem în cutia de catifea albastră din dulapul din dormitor.

— Mai toarnă, Vali, că se încălzește șampania! a chiuit fata, dându-și capul pe spate și lipindu-și buzele unsuroase de gâtul bărbatului meu.

Masa era plină de farfurii cu friptură, platouri comandate de la restaurant și sticle scumpe. În jurul lor erau prietenii lui Vali din copilărie, toți cu nevestele.

Nimeni nu se uita spre ușă până când am trântit sacoșa cu cafea direct pe parchetul lucios. Zgomotul a tăiat muzica mai rău decât o lamă de cuțit.

Vali a împietrit cu paharul la gură. Culoarea i-a fugit din obraji într-o secundă, lăsându-l alb ca varul pe care-l dădeam eu pe pereți.

— Mariana? a bâiguit el, scăpând paharul pe masă. Vinul roșu s-a vărsat pe fața de masă albă, întinzându-se ca o baltă de sânge între farfurii.

— Cine-i asta, Vali? a întrebat blonda, strâmbând din nas și măsurându-mă de sus până jos. Asta-i femeia aia de serviciu despre care ziceai că vine să deretice?

---

Cuvintele fetei au căzut în încăpere ca o grenadă. Nimeni de la masă nu mai respira. Cumnatul meu a lăsat furculița jos, uitându-se speriat în farfurie.

În colțul canapelei stătea soacră-mea, tanti Nuți. Ținea în mână un păhărel de vișinată și se uita la mine nu cu rușine, ci cu o ură rece, de parcă eu aș fi fost hoața care intrase peste ei în casă.

— Mariana, nu trebuia să vii acum, a zis soacră-mea cu voce scăzută, fără să se ridice. De ce n-ai dat un telefon? Oamenii civilizați anunță.

— Să anunț că vin în casa mea, soacră? am întrebat eu, iar vocea îmi ieșea din piept groasă, spartă de oboseală și de praful de ciment pe care-l respirasem patru ani.

Am făcut doi pași spre masă. Bocancii mei lăsau urme de noroc uscat pe gresia italiană. Blonda s-a ridicat speriată de pe genunchii lui Vali și s-a tras în spatele lui.

— Dă puloverul jos de pe tine, i-am spus fetei, privindu-o drept în ochii plini de rimel ieftin. Și scoate cruciulița bunicii mele de la gât înainte să ți-o smulg eu cu tot cu piele.

— Vali, cine e nebuna asta? a țipat ea, trăgându-l de cămașă. Ai zis că ești divorțat, ai zis că fosta ta nevastă stă definitiv în Germania și nu se mai întoarce!

Vali s-a ridicat în picioare, clătinându-se ușor de la băutură. Încerca să pară bărbat în fața musafirilor, dar buza de jos îi tremura incontrolabil.

— Hai, Mariana, lasă circul, a încercat el să ridice tonul, dar vocea i se spărgea. Nu te mai da în spectacol de față cu toată lumea. Vorbim noi doi ca oamenii mâine dimineață.

— Ce să vorbim mâine? Cine e ea? Cine dracu’ e femeia asta care-mi poartă hainele în casa ridicată din banii mei? am urlat eu, iar sunetul a făcut geamurile să vibreze.

Soacră-mea a pufnit disprețuitor și a trântit paharul pe măsuța de cafea: — E Larisa! Femeia pe care o merită băiatul meu! Tu ești numai cu munca, o slugă printre străini, n-ai știut să-i fii nevastă!

— Patru ani a stat singur ca un câine! a continuat bătrâna, ridicându-se în picioare cu degetul întins spre mine. Bărbatul are nevoi, Mariana! Nu poți să-l ții legat la gard cu banii tăi!

---

Am simțit cum mi se golește capul de orice urmă de oboseală. Toată durerea din oase, toate nopțile nedormite, toate mesele calde la care renunțasem s-au transformat într-o furie de gheață.

Am urcat scările spre dormitorul matrimonial fără să spun un cuvânt. Vali a venit după mine în fugă, gâfâind, împiedicându-se pe treptele luminate cu leduri.

— Mariana, oprește-te! Nu intra acolo, Mariana, ascultă-mă puțin! striga el din spate, încercând să mă prindă de braț, dar l-am împins în perete cu toată forța.

În dormitorul mare, patul tapițat în catifea gri era nefăcut. Pe noptiera mea stăteau fardurile Larisei, parfumuri scumpe și o poză înrămată cu ea și Vali pe o plajă din Grecia.

În Grecia, unde el îmi spunea la telefon că nu poate să meargă pentru că e prea scump și că mai bine trimit eu încă două mii de euro pentru gardul din spatele curții.

Dulapul mare de haine era plin cu rochiile ei scurte, cu pantofii ei cu toc și cu gecile pe care eu le cumpărasem din Germania și le trimisesem la pachet, crezând că le păstrează pentru când vin acasă.

— Unde sunt lucrurile mele, Vali? l-am întrebat încet, fără să mă întorc spre el. Unde sunt hainele mele și pozele cu mama?

— Le-am pus în saci… în garaj, a murmurat el, cu privirea în podea. N-aveam loc, Mariana… Larisa s-a mutat acum șase luni, nu mai aveam unde să le ținem.

M-am întors spre el și l-am privit drept în față. Bărbatul cu care fusesem căsătorită cincisprezece ani era doar o carcasă leneșă, un parazit îmbrăcat din munca mea.

— Și tu crezi că vila asta e a ta? a șoptit el deodată, iar pe fața lui a apărut un rânjet strâmb, de om încolțit. Tu n-ai nimic aici! Terenul o fi fost de la mă-ta, dar autorizația de construire e pe numele meu!

— Pe numele tău? am întrebat eu calmă, scoțând plicul gros cu euro din buzunarul de la piept și fluturându-i-l prin fața ochilor. Tu crezi că eu sunt proastă, Vali?

M-am apropiat de el atât de mult încât îi simțeam mirosul greu de friptură și alcool: — Când am plecat la Frankfurt, i-am lăsat fratelui meu procură notarială specială pentru tot ce se construiește pe terenul meu.

Fiecare chitanță de cărămidă, fiecare sac de ciment, fiecare transfer bancar de pe contul meu din Germania a fost înregistrat la fisc pe numele meu, idiotule. Tu n-ai adus acasă un leu în patru ani.

---

Am coborât scările încet. În living se făcuse o liniște de mormânt. Oaspeții începuseră deja să-și caute hainele prin cuier, dându-și seama că distracția se transformase în dezastru.

— Larisa, dă puloverul jos, i-am spus din nou fetei, stând în fața ei ca o stâncă. Ai exact treizeci de secunde. Dacă nu-l dai jos, te dezbrac eu în fața la tot satul.

Fata a început să plângă isteric, trăgând puloverul peste cap cu mâinile tremurânde. A rămas doar într-o bustieră subțire, tremurând de frig și de umilință în mijlocul livingului.

I-am smuls lănțișorul de la gât cu o singură mișcare scurtă. Mi-am băgat aurul bunicii în buzunar, lângă banii munciți pe schele, și am arătat cu degetul spre ușa de la intrare.

— Afară! am strigat, iar vocea mea a răsunat în toată casa. Toată lumea afară! Voi, care ați mâncat și ați băut din banii trimiși de mine de pe șantier, să vă cărați dracului de pe proprietatea mea!

Prietenii lui Vali s-au îmbulzit spre ieșire fără să scoată un sunet, ferindu-și privirile. Nimeni nu mai avea curaj să spună nimic, nici măcar soacră-mea, care tremura de ciudă.

— Ești o nebună fără suflet! a urlat soacră-mea de pe aleea din curte, ținând-o pe Larisa de braț. O să rămâi singură cu pereții tăi! O să putrezești singură în casa asta mare!

— Mai bine singură printre pereții mei decât cu o viperă la masă și cu o curvă în pat! le-am strigat înapoi, trântind ușa masivă de stejar atât de tare încât s-a cutremurat tocul.

Vali a rămas în hol, lipit de perete, cu ochii pierduți. Își dădea seama că viața lui de boier de provincie, întreținut de nevasta plecată la muncă grea, se terminase într-o singură seară.

— Ai la dispoziție zece minute să-ți iei hainele și să pleci, i-am spus cu o voce atât de rece încât nu mi-am recunoscut-o nici eu. Mâine dimineață la opt chem lăcătușul să schimbe yalele.

— Mariana… te rog… am greșit și eu, e doar o rătăcire, a început el să plângă cu lacrimi groase de copil răsfățat. Unde să mă duc acum, noaptea? Sunt bărbatul tău, am greșit, iartă-mă!

— Te duci la mă-ta, Vali. Sau la Larisa ta în garsonieră, i-am răspuns, deschizând ușa larg în noaptea rece de toamnă. În casa asta nu mai calci cât timp trăiești.

A ieșit pe poartă târându-și picioarele, cu o geantă sport în mână, sub privirile vecinilor care ieșiseră la garduri atrași de scandal. Satul întreg văzuse cine era stăpânul.

Am încuiat poarta cu lanțul gros de fier. M-am întors în livingul gol, am oprit muzica, am deschis toate geamurile larg să iasă mirosul lor de parfum ieftin și m-am așezat pe parchet.

Mi-am privit palmele crăpate, pline de bătături întărite de la mistrie și cancioc. Nu eram o victimă. Eram femeia care construise o cetate cu propriile ei mâini.

Am scos teancul de euro din buzunar, l-am pus pe măsuță lângă cruciulița bunicii și am zâmbit în întuneric. Mobila de bucătărie urma să fie exact așa cum am vrut eu.